Oct 5, 2010

Bombă cu efect cumulativ sau de câte limbi de stat are nevoie Moldova?


Ca să fie clar din start: Republica Moldova are nevoie de mai multe limbi de stat. Limbi, a căror studiere şi folosire pe teritoriul ţării trebuie să constituie o mare grijă şi obligaţie a statului. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Faptul că moldovenii, în perioada sovietică, au deprins cu toţii şi posedă liber, pe lângă limba maternă, şi rusa, le aduce beneficii mari. În marea lor majoritate, au devenit bilingvi, chiar dacă, de multe ori, au fost forţaţi să înveţe şi să vorbească rusa. Păcat că, în acelaşi timp, au fost limitaţi în a cunoaşte şi alte limbi de circulaţie largă. În condiţiile actuale, studierea masivă şi calificată, precum şi utilizarea pe larg, a mai multor limbi este necesară în calitate de, posibil, unica resursă reală de sporire a calităţii forţei de muncă. La rândul său, forţa de muncă este unica resursă reală de dezvoltare economico-socială a statului Republica Moldova şi de asigurare a unui trai decent cetăţenilor săi. Printre limbile râvnite în calitate de „limbă protejată de stat” se înscrie, din foarte multe motive, şi limba rusă. Alături de română, engleză, franceză, germană, dar şi ucraineană, găgăuză, bulgară ş.a. Fără multe limbi, într-o ţară mică şi, pe de asupra, săracă, nu se poate, dacă oamenii vor să trăiască altfel. Nu se poate nici acasă, şi nici în străinătate. 

Motivaţie electorală pronunţată

Dar... Iniţiativa privind referendumul despre conferirea statutului de a doua limbă de stat limbii ruse, relansată recent (vezi „CEC va da în 15 zile verdictul în cazul referendumului pentru limba rusă” aici), are motivaţie electorală pronunţată. Mai mult, pentru promotorii acesteia contează nu atât rezultatul unui eventual referendum, cât procesul de clătinare a bărcii politice în Republica Moldova, iar miza reală a zduncinării poate fi cu totul alta. Altfel cum s-ar explica apariţia iniţiativei la scurt timp după eşecul unui referendum, care a avut un potenţial teoretic de susţinere mult mai important decât cel la tema limbii ruse, precum şi în apropierea imediată de campania electorală pentru alegerile parlamentare anticipate? În acest sens, un portal de limbă rusă din Moldova sugera: „Problema importantă a limbii ruse nu poate deveni ostatecă a campaniilor electorale”. În aceeaşi cheie au apreciat iniţiativa o bună parte dintre politicieni, inclusiv liderii Alianţei de guvernământ. „Problemele lingvistice apar cu multă regularitate în campaniile electorale”, au spus ei. Şi fruntaşi ai principalului partid de opoziţie – PCRM, cunoscut ca rusofil prin declaraţii şi convingere – s-au pronunţat împotriva referendumului. 

Dreptul de a nu cunoaşte prima limbă de stat

Dar... se pare că şi de data aceasta iniţiatorii referendumului doresc oficializarea rusei în calitate de a doua limbă de stat în Republica Moldova mai întâi ca un drept, legiferat, de a nu cunoaşte şi nu a utiliza prima limbă de stat – româna. Se pledează, în fond, pentru monolingvism în raport cu anumite categorii de populaţie. Iar aceasta comportă pericole mari, mult mai mari decât acum zece sau douăzeci ani. Şi pericolul acesta creşte cu an ce trece, asemuindu-se, ca fenomen, cu o „bombă cu efect cumulativ”, care adună tot mai multă energie negativă. Haideţi să vedem de ce? 

Impresia că şi de data aceasta limba rusă este contrapusă limbii române, şi nu alăturată, vine de la comportamentul persoanelor publice din cadrul grupurilor care au readus pe agenda politică tema limbii ruse ca a doua de stat. Niciuna dintre ele nu vorbeşte prima limbă de stat în public, despre puţine se ştie că ar poseda un bagaj elementar de cuvinte suficient pentru comunicare liberă în română, fie şi moldoveneşte. În general, dintre toate personalităţile publice, vorbitoare de limbă rusă din toată societatea moldovenească, se pare că doar unul singur, Valentin Crâlov, secretarul executiv al Partidului Socialist „Patria-Rodina”, utilizează limba de stat în discursul public. 

Dreptul de a nu cunoaşte limba maternă

Mai mult, se pare că legiferarea limbii ruse în calitate de limbă de stat este înţeles şi ca dreptul de a nu cunoaşte şi a nu utiliza în sfera oficială nici limba găgăuză, care este una dintre limbile oficiale ale autonomiei de la sudul Moldovei. Aceasta pentru că iniţiativa referendumului vine în mare parte din zona Comratului (vezi „Rusa – limbă de stat, susţinută de delegaţii unui forum republican” aici), iar situaţia limbii găgăuze, care este una din limbile oficiale acolo, este destul de proastă chiar şi după 16 ani de autonomie şi de statut al limbii de stat la nivel local. O recunosc înşişi găgăuzii, care, logic, ar trebui să forţeze, în primul rând, aria de răspândire şi calitatea cunoaşterii propriei limbi. Ca să nu dispară. Ca să se dezvolte. 

Resursa bilingvismului se epuizează

Concluzia despre pericolele care le comportă amânarea rezolvării problemelor lingvistice vine de la diminuarea treptată a resursei principale care alimentează funcţionarea bilingvismului român-rus şi rus-român în Republica Moldova. Această resursă se bazează pe capacitatea (şi voinţa!) vorbitorilor de limbă română (moldovenească) de a comunica atât în limba maternă, cât şi în rusă, de multe ori stâlcit. Capacitatea respectivă asigură în mare parte armonia în comunicarea uzuală, caracterul non-conflictual al relaţiilor interetnice şi sociale în ansamblu, atmosfera prielnică pentru trai din ţară. Însă capacitatea respectivă scade treptat şi va scădea în continuare odată cu schimbările politice şi geopolitice din ultimele decenii, în condiţiile când se trec generaţiile de moldoveni, cunoscătoare de limbă rusă. În acelaşi timp, generaţiile noi, cu tot mai multă influenţă în societate, sau nu mai dispun de posibilităţile anterioare de a o însuşi, în special din mediul rural, sau au fructificat oportunităţile de a învăţa, acasă sau în străinătate, alte limbi de circulaţie largă, devenind în felul acesta polilingvi. 

Concomitent, generaţiile vechi de rusolingvi nu au avansat în cunoaşterea şi utilizarea limbii oficiale a ţării pe parcurs de mai mult de circa două decenii de independenţă, dar nici generaţiile mai tinere, inclusiv născute şi instruite după independenţă, nu au mers mult mai departe. La motivele acestei stări de lucruri am putea reveni cu altă ocazie, mai importante fiind efectele ei. Este de aşteptat că menţinerea acestor două tendinţe va provoca un deficit practic, real de comunicare în societate, iar lipsa de comunicare inteligentă va aduce mari deranjuri sociale, comparativ cu care deranjurile actuale ce ţin, în special, de sărăcie comună, pot părea o jucărie. 

Astfel, decretarea formală a două sau mai multe limbi de stat nu va rezolva, dacă nu va tensiona chiar, situaţia interetnică şi atmosfera de viaţă în Republica Moldova. Problema lingvistică trebuie soluţionată în ansamblu, iar amânarea în continuare a soluţiilor poate detona, în viitorul nu prea îndepărtat, acea „bombă cu efect cumulativ”. 

Două scenarii lingvistice

După destrămarea Uniunii Sovietice, unde limba rusă deţinea poziţie dominantă, s-a mers, în linii mari, pe două scenarii în soluţionarea problemelor lingvistice în noile condiţii politice create. Balticii au impus condiţii dure alogenilor şi acum aceştia se pot considera adaptaţi la noile condiţii de viaţă, trăiesc într-o ţară europeană, cu salarii şi pensii europene. Moldovenii au preferat „să nu se atingă” de temă, în speranţa că lucrurile se vor aşeza de la sine. Dar nu s-au aşezat. Chiar s-au agravat, inclusiv datorită activităţii sau inactivităţii politicienilor, autorităţilor. Timp de opt ani de guvernare comunistă, preşedintele Vladimir Voronin a lipsit nu doar de la sărbătoarea „Limba noastră”, ci în general din ţară, ca să nu fie obligat să participe la acţiunile de promovare a limbii oficiale a statului. Timp de 19 ani de independenţă, politicienii aşa şi nu au găsit un consens cu specialiştii în materie de limbă, cu intelectualitatea în ansamblu, privind denumirea ştiinţifică a acesteia. Gradul scăzut de atractivitate a limbii de stat în faţa alogenilor, dar şi în faţa unora dintre vorbitorii de limbă română, este un rezultat şi al acestor activităţi / inactivităţi. 

Astfel, problema altor limbi de stat, trebuie examinată în complex cu problema limbii române, care, fiecare în parte şi toate împreună, trebuie să asigure continuitatea procesului de comunicare reală între oameni în Republica Moldova. În condiţiile Moldovei şi nu numai, mai multe limbi de stat nu înseamnă că fiecare vorbeşte limba sa (vorba populară: „ca surdul cu mutul”), ci fiecare cunoaşte şi limba sa, şi limba interlocutorului. În primul rând, persoanele publice, persoanele cu funcţii, trebuie să cunoască toate limbile de stat. Ca să poată comunica cu cei pe care pretind să-i influenţeze, să-i conducă. 

Despre stimulente politice

Un politician din Republica Moldova care activează de mulţi ani pe scena politică a Republicii Moldova şi care nu vorbeşte, demonstrativ, limba de stat a Republicii Moldova îşi motiva comportamentul prin lipsa de stimulente. „Daţi-mi stimul şi vă demonstrez că învăţ limba de stat timp de jumătate de an”. Politicianul s-a referit, evident, la stimulente de ordin politic. „Spuneti-mi, câţi reprezentanţi ai minorităţilor etnice sunt în structurile puterii de stat?”, lăsând să se înţeleagă că în Republica Moldova ar fi firesc ca politicienii mai întâi să fie numiţi în înalte funcţii de conducere din stat şi numai după aceea ar binevoi să înveţe limba acestui stat pe care îl conduc. Interesant dacă politicianul respectiv cunoaşte vreun exemplu practic de felul acesta pe globul pământesc. 

Însă politicianul a indicat cu precizie originea problemei lingvistice în Republica Moldova. Cu două, cu trei, cu patru limbi de stat, problema lingvistică nu va fi soluţionată, atâta timp cât va fi menţinută în sfera politicului. Un anumit gen de politică, de altfel, ca şi un anumit gen de jurnalism, se simt mai bine, când lucrurile merg mai prost. Ai unde te manifesta, ai ce manipula şi ai ce scrie. 

Din sfera politicului în cea a economicului

În era economiei de piaţă, şi problema lingvistică se cere privită prin prismă economică. Şi nu Republica Moldova a descoperit această „bicicletă”. În Statele Unite, de exemplu, statul oferă noilor veniţi în ţară bani şi timp pentru studierea limbii ţării. Timp suficient pentru a însuşi minimumul necesar şi bani suficienţi pentru trai în această perioadă de timp. Însă după aceea, dacă nu ai însuşit limba, nu te mai poţi plânge de discriminare şi, în niciun caz, nu poţi pretinde la funcţii de conducere sau care presupun contact cu populaţia. În Republica Moldova, doritorii de a studia limba de stat ar putea fi scutiţi de anumite impozite, ar putea beneficia de burse, de un salariu mediu pe economie pe lună, de indemnizaţii etc. Acelaşi mecanism poate fi utilizat şi pentru implementarea unei a doua sau a treia limbă de stat. Cheltuielile nu pot fi foarte mari, ţinând cont de structura populaţiei ca etnie, vârstă, domenii de interese etc. Însă, chiar şi mai mari, cheltuielile sunt absolut necesare acum ca să nu trebuiască să plătim mult mai scump, cu toţii, pe viitor. 

Decretarea unei limbi în calitate de limbă de stat nu este o panacee, încă nu înseamnă absolut nimic. Contează asigurarea funcţionalităţii ei sau a lor, în cazul mai multor limbi de stat. 

Banc la temă: Omul care cunoaşte mai multe limbi este poliglot. Omul care cunoaşte trei limbi este sionist. Omul care cunoaşte două limbi este naţionalist. Omul care cunoaşte o limbă este internaţionalist. 


www.info-prim.md



facebook